Prefeţe

 

  • Prefaţă scrisă pentru volumul de versuri "Urzind în două iţe" de Octavian Mareş, Editura Vicovia, 2007

Poezia rapidă

         Se vorbeşte de două sute de ani de moartea artei, dar mai recent se vorbeşte de moartea poeziei. Excesul de poezie licenţioasă, ori banalitatea textelor din manele, alături de poezia de pe internet sau absenţa cărţilor de poezie din librării sunt argumentele celor  care susţin că omul noului mileniu nu mai are nevoie de poezie. Adevărul este că omul actual nu mai are timp să citească poeme romantice de sute de pagini, dar asta nu înseamnă că nu mai are nevoie de poezie, dacă prin poezie înţelegem acel text care ne deschide o fereastră spre nelimitat, spre cosmic, spre absolut. Poezia adevărată nu-i pornografie; este o rugăciune care ne ajută să vedem, dincolo de lumea celor văzute, mirifică în perfecţiunea ei dumnezeiască, lumea celor nevăzute, fascinantă pentru spirit. Această poezie nu va muri niciodată, dar trebuie să admitem că expresia se concentrează, dispare discursul în favoarea notaţiei, lucru observat cel mai bine de Nichita Stănescu atunci când, prin Epica magna, dar mai ales prin Operele imperfecte şi Noduri şi semne îşi schimbă maniera poetică, spre nemulţumirea lui Nicolae Manolescu, cel care critică vehement „schimbarea la faţă” a poeziei lui Nichita Stănescu. Ovidiu Genaru, un alt poet important al generaţiei şaizeci, îşi intitulează chiar un volum din 1983 Poeme rapide , dorind să avertizeze chiar din titlu cititorul că nu va găsi în carte ample discursuri lirice. El scrie distihuri, este drept că adunate mai multe sub câte un titlu, dovadă că încă este reticent la ideea unei poezii concentrate, iar Nichita Stănescu scrie cam în acelaşi timp „În spirit de haiku”, o încercare de a aclimatiza în limba română celebrul poem japonez. De atunci Haiku-ul a căpătat din ce în ce mai mult teren în poezia românească. Există în prezent o Societate Română de Haiku, iar unul dintre autorii eminenţi de haiku în limba română, domnul dr. Dumitru Radu, a şi prefaţat două cărţi de haiku ale poetului Octavian Mareş. Poemul japonez, cu reguli foarte stricte, este o formă ideală de a obţine concentrate de poezie. Unul dintre clasicii acestui gen de poezie, Basho, spune că dintre mii de încercări, adevăratul poet dacă alege trei-patru. Este foarte greu să găseşti în cele şaptesprezece silabe ale poemului nipon acea coincidenţă dintre două sau trei elemente ale lumii sensibile care să deschidă brusc fereastra spre lumea celor nevăzute. Trebuie să ai nu doar talent de poet, dar şi talent de cititor. Astfel, pentru cineva o asemenea alăturare poate avea o semnificaţie deosebită, iar pentru altcineva aceeaşi imagine poate fi total irelevantă.

 Poetul Octavian Mareş a experimentat îndelung haiku-ul, a publicat două volume de poeme, Dinspre soare răsare şi Flori de cireş, apoi a trecut la poemul într-un vers, atât de bine ilustrat în lirica românească, de la Ion Pillat, la George Tomozei, a publicat alte două plachete, Din risipiri de frunze şi Setea visului, pe care le-am citit cu interes şi delectare. Evident, nu toate au fost pe gustul meu, sau nu toate mi-au produs emoţia estetică pe care o presupune parcurgerea unei poezii. Mi-am amintit de spusele lui Nichita Stănescu atunci când explica felul cum dedică o poezie: nu scrie o poezie special pentru cel căruia vrea să i-o ofere, ci alege dintre poeziile sale pe cea cu care crede că îi va face mai mare plăcere, aşa cum alegi o floare pe care să o dăruieşti cuiva.  Aleg şi eu din ultimul volum al lui Octavian Mareş poemul într-un vers intitulat Puritate : „Borangicul spală sânii, precum apa luciul pietrei”, pe care îl ofer cititorului dornic de Poezie.

După haiku şi poeme într-un vers, poetul Octavian Mareş ne propune în acest volum distihuri. Intenţia este aceeaşi: surprinderea într-un flash poetic, diferit doar prin tehnică de haiku sau poemul într-un vers, a unui fragment din lume în care, precum într-o boabă de rouă, se răsfrânge Absolutul. Dintre sutele de distihuri adunate aici s-ar putea ca unele să vă lase indiferenţi, sau altele să nu vă placă de-a dreptul. Unii vor respinge distihuri care nu respectă măsura, sau altele care au rime aproximative. Alţii, nefamiliarizaţi cu haiku-ul, vor considera forţate unele asocieri făcute după modelul venit „dinspre soare răsare”. Valoarea acestei plachete stă tocmai în faptul că, aşa cum spunea Nichita Stănescu, reprezintă un buchet de flori din care fiecare cititor îşi poate alege floarea care îi place mai mult. Eu am ales un distih care îmi aminteşte de Ion Pillat: „Pe scrinul învechit şi prăfuit de vreme/ O bătrânică cerne ,din amintiri, dileme”, un altul care este, cum ar spune Dumitru Radu, la graniţa dintre haiku şi distih: „Pecer îşi desenează coroanele lor prunii/ Raze de portativ, aduc sonata lunii” şi încă unul, pentru mine cu rezonanţe argheziene: „Adierea nopţii lacul vălureşte/ Sfărâmată-n stele, luna odihneşte”.  Îi las cititorului bucuria să-şi aleagă, după gustul şi sensibilitatea fiecăruia, floarea care îi place!

  • Prefaţă scrisă pentru volumul de versuri "Pajişti sufleteşti" de Timotei Ciobanu, Editura Vicovia, 2007

Timotei Ciobanu: Pajişti sufleteşti

Autorul acestor versuri este sculptor. El sculptează în lemn, de aproape patruzeci de ani. A început cu rame şi draperii, acum execută comenzi pretenţioase, strane şi catapetesme pentru biserici mai mici sau pentru catedrale. Are o adevărată întreprindere, cu meşteri şi ucenici, condusă de fiul său, care s-a lăsat de inginerie pentru a duce mai departe o tradiţie inaugurată în familie de Timotei. Pentru a face obiecte bisericeşti, artistul nostru nu numai că a învăţat la perfecţiune tainele acestei străvechi meserii, dar a şi citit Biblia, a aprofundat Evangheliile şi mai ales Apocalipsa, a citit cărţi ale Sfinţilor Părinţi şi a dus discuţii teologice cu înalte feţe bisericeşti, deoarece se ştie că un obiect de cult – şi tot ce împodobeşte Biserica este obiect de cult! – nu poate fi realizat de un artist dacă acesta nu are credinţă, iar credinţa se exprimă nu doar prin rugăciune, ci şi prin cunoaşterea lumii din perspectiva credinţei ortodoxe. Spun aceste lucruri pentru a încerca să arăt cititorului de unde vin versurile adunate în această plachetă. Eu însumi am fost surprins când am aflat că Timotei scrie, şi încă poezie religioasă. Mă îndoiam de faptul că mâinile obişnuite cu dalta şi căldura inexprimabilă a lemnului pot ţine cu dezinvoltură pixul şi mai ales pot desena versuri.

            Artiştii care au alte mijloace de expresie cu greu se exprimă în cuvinte, chiar şi pentru a comunica între ei. Îmi amintesc de o lecţie a lui Gheorghe Velea, la care am asistat. Se apropia de şevaletul câte unui învăţăcel, se uita îndelung la lucrarea elevului, îi cerea apoi cu un gest al mâinii pensula, amesteca după o reţetă numai de el ştiută culorile, se apropia de şevalet, se depărta, punea un accent de culoare undeva pe pânză apoi, triumfător, îi spunea elevului:

            -Ei ?

            Din exclamaţia maestrului elevul trebuia să fi înţeles cât dintr-un tratat întreg de pictură!

            Lectura acestor texte m-a contrariat: Nu-i vorba de poezie religioasă în adevăratul sens al cuvântului, dar este aici o experienţă atât de interesantă prin originalitatea ei, încât nu am ezitat să scriu aceste rânduri, încercând să-mi explic şi să explic cititorilor cum poate cineva să ajungă în transcendent, să aibă viziuni translogice şi să încerce să le pună în versuri. Lectura cărţilor sfinte a contribuit, fără îndoială, la construirea acestui imaginar aproape de viziunile sfinţilor părinţi. Dar sunt milioane de oameni care citesc Biblia şi nu au asemenea viziuni. Aici este vorba şi de calităţile artistice ale lui Timotei, de capacitatea sa de a realiza ceea ce Lucian Blaga numea „personanţă”, adică trecerea inconştientului în conştient, pentru a zămisli acolo nişte viziuni ale lumii necreate. Problema este cum poate fi pusă o asemenea stare în text, atunci când, aşa cum spuneam, autorul este departe de a fi un artist al cuvântului. Probabil se realizează un fel de dicteu automat, ceea ce explică şi multele pasaje obscure, dar versurile pe care le aveţi în faţă trebuie citite oarecum holistic, dincolo de sintaxă şi chiar de înţelesurile lexicale. Ele sunt expresia unor „vedenii”, cum ar fi spus Părintele Cleopa, cu inflexiuni ale limbii vechi româneşti ce amintesc de Varlaam, de Miron Costin, sau de Dosoftei. Ceea ce la primă vedere ar putea fi luat drept stângăcie este de fapt expresivitate involuntară şi textul poeziei se constituie într-un tot asemenea unui tablou: ut pictura poesis!  

 

  • Prefaţă la cartea lui Kevin MacDonald "Influenţa evreilor în lume", Editura Vicovia, 2006

     

    PREFAŢĂ

             Cartea pe care tocmai aţi deschis-o este o carte necesară. Autorul ei,  Kevin B. MacDonald, este profesor de psihologie la California State University - Long Beach, cu studii postuniversitare de biologie, psihologie, behaviorism, filozofie, dar este şi autorul a sute de cărţi, studii, referate, comunicări pe cele mai diverse teme. Interesul său pentru evrei vine din interesul legitim al americanilor de a-şi explica ceea ce la noi s-a numit, încă în secolul al nouăsprezecelea, „problema evreiască”. Abordarea pluridisciplinară a acestei probleme nu o poate face oricine. Istoria, politologia, antropologia, religia sunt citite din perspectiva filosofului, a psihologului specializat în comportamentism, a biologului şi rezultatul este o analiză „fără ură şi părtinire”, o analiză obiectivă, ca să nu zic „ştiinţifică”, a uneia dintre cele mai fascinante probleme ale lumii în care trăim. Spuneam că această carte este necesară, deoarece, deşi se referă în special la Statele Unite ale Americii, răspunde unor întrebări care şi le pune un european, chiar un român cu privire la influenţa evreilor în lume. Sigur că bibliografia problemei este vastă, dar abordarea ei este dificilă în măsura în care există pericolul ca orice afirmaţie cu privire la evrei să fie taxată drept „antisemitism” şi autorul să fie ţintuit la stâlpul infamiei.

    A face din holocaust o obsesie, chiar o materie de predat în şcoală, a plânge la vederea unor fotografii din lagărele de concentrare, sau, dimpotrivă, a privi cu ură tot ce ţine de prezenţa evreilor în spaţiul de vieţuire al popoarelor europene, sau a explica toate neîmplinirile naţionale prin prezenţa malefică a evreilor sunt două direcţii tot atât de greşite de abordare a problemei. Iată de ce o analiză „la rece”, cu argumente istorice, antropologice, economice, politice, chiar militare,cu citate din cei mai de seamă specialişti în domeniu, dar şi din scrierile liderilor comunităţilor evreieşti din America sau din restul lumii este necesară în depăşirea abordării emoţionale a unui subiect atât de sensibil. O asemenea scriere este cartea de faţă.

    Autorul îşi împarte studiul în trei părţi: I. Trăsături de fond ale activismului ebraic, II. Sionismul şi dinamica internă a iudaismului, III. Neoconservatorismul ca mişcare ebraică. Prima parte analizează cu argumente istorice, antropologice şi religioase trăsăturile colective ale evreilor. Cel mai vechi popor din lumea noastră, poporul ales al lui Dumnezeu are ca trăsături de bază etnocentrismul, inteligenţa, tăria psihologică şi agresivitatea. Provenienţa evreilor din triburile de păstori care au trăit în Orientul Mijlociu face ca organizarea lor în grupuri mari, dominate de bărbaţi, dogmatice să se caracterizeze printr-un accentuat spirit colectivist, chiar hipercolectivist, în contrast cu restul europenilor, caracterizaţi prin individualism şi raţionalism. Elie Wiesel spunea:”totul este diferit în ceea ce ne priveşte”. Evreii se consideră ontologic excepţionali şi pe de o parte ca popor ales al lui Dumnezeu cred că li se cuvine orice, dar au pe de altă parte, paradoxal, sentimentul persecuţiei istorice, de unde o adevărată filozofie a supravieţuirii – „stăm cu ochii în patru”, spun ei – care îi conduce la o solidaritate de grup observată încă de Tacitus. Acesta scria: „între ei sunt de o cinste ireproşabilă şi mereu gata să-şi ofere compasiunea, dar urăsc restul omenirii ca pe un duşman”. De aici tactici ale supravieţuirii, de la vigilenţa neadormită („Stăm cu ochii în patru”), la agresivitatea în relaţia cu ceilalţi. Lumea este tăiată în două părţi, una bună în interiorul grupului ţi una rea în afară, ceea ce duce la un dublu standard generalizat. Etnocentrismul ebraic este legat de o formidabilă memorie a evenimentelor istorice, care induce ideea de persecuţie, de iminentă dispariţie şi în consecinţă care justifică orice reacţie, oricât de violentă ar fi. Ei nu au uitat şi mai ales nu au iertat ce s-a întâmplat acum 2700 de ani, când au fost cuceriţi de asirieni, iar un evreu american spune: „Eu nu sunt cetăţean american de religie ebraică. Eu sunt evreu. Sunt şi american. Sunt american 64-65 ani din viaţa mea, dar sunt evreu de 4000 de ani”!

    Evreii recreează structura socială ebraică oriunde s-ar afla. Chiar şi atunci când sunt complet inconştienţi că o fac. Aceasta se întâmplă în condiţiile în care ei pledează pentru dez-etnicizarea celorlalţi. Horowitz vorbeşte despre SUA ca despre un set de principii universale, fără nici un fel de conţinut etnic. Politica de imigrări, în America şi în Europa deopotrivă trebuie să ducă la dez-etnicizare. Alături de multiculturalism şi de separarea puterii laice de cea religioasă, aceste politici duc la pierderea memoriei colective, la „mancurtizarea” nonevreilor.

    O altă calitate a evreilor, inteligenţa ridicată, cu un IQ de aproximativ 115 în medie şi cu un coeficient ţi mai ridicat în ceea ce priveşte inteligenţa verbală îi duce în elita colectivităţilor în care trăiesc. În SUA, deşi sunt 2,5% din populaţie, ocupă 20% din posturile de profesori universitari şi 40% din cele de avocaţi. Au astfel acces la lumea academică, la mass-media, la afaceri, politică şi justiţie. Ei au în medie un venit dublu faţă de cel al nonevreilor din SUA. Autorul aduce date şi cifre convingătoare, dar nu o face ca un reproş, nici în semn de admiraţie. El doar consemnează o stare de fapt.

    Vorbind despre inteligenţa evreilor, Kevin MacDonald observă faptul că activismul lor, intens şi foarte bine organizat, bine motivat prin pledoarii intelectuale sofisticate, este o expresie a acestei inteligenţe. Psihologia puternică, o altă calitate a evreilor, cu o capacitate emoţională mult peste medie, contribuie la faptul că activismul lor nu încetează niciodată şi nu se dă bătut. Solidaritatea evreilor din toată lumea cu statul Israel duce la anumite politici de lobby care practic dictează poziţia statelor, în discuţie fiind aici SUA, faţă de Israel.

    Ultima calitate pe care o analizează Profesorul Kevin MacDonald  este agresivitatea în urmărirea intereselor lor. Pentru ei nu există să nu se poată ceva. Sociologul Edward A. Ross spune: „Nu există imigranţi mai gălăgioşi, mai insistenţi şi mai indiferenţi la drepturile celorlalţi decât sunt evreii”. Ar trebui să observăm că nu este vorba aici de o agresivitate fizică, ci mai ales de una de ordin psihologic, mai bine zis de insistenţă. Arma psihologică cea mai redutabilă folosită acum este aceea de a acuza interlocutorii, atunci când ceva nu convine, de antisemitism. George Ball susţine că acuzaţia de antisemitism şi culpabilizarea legată de Holocaust este arma cea mai eficientă a Israelului – mai eficientă decât puterea sa financiară !

    Analiza profesorului american se referă la evreii din Statele Unite. Ea este însă foarte interesantă pentru europeni, deci şi pentru noi, în măsura în care cel mai vechi popor din această parte a lumii, „alesul lui Dumnezeu”, care şi-a păstrat peste milenii puritatea etnică este omniprezent în viaţa academică, în politică, în economie, în mass-media din toate ţările Europei cu aceleaşi trăsături de caracter: etnocentrismul, inteligenţa, tăria psihologică şi agresivitatea. Partea a doua a studiului, care se referă la sionism, este interesantă pentru cei pasionaţi de istoria evreilor, pentru cei care vor să înţeleagă tragediile secolului XX, sau pentru cei care vor să înţeleagă politica recentă a SUA. „Sionismul este o ilustrare a unui principiu important al istoriei evreilor: la toate punctele de răscruce, cele care au determinat direcţia comunităţii evreieşti şi, în cele din urmă, au avut câştig de cauză, au fost elementele cele mai etnocentrice – radicalii, am putea spune.”  Extremismul fundamentalist s-a coagulat în mişcarea hasidică din Europa de est, la mijlocul secolului al XIX-lea. Între 1881 şi 1884 zeci de grupuri sioniste au fost înfiinţate în Imperiul Rus ţi în România. O serie de factori politici, economici, demografici pe care autorul îi analizează cu pertinenţă au condus la apariţia a două curente: al radicalismului politic şi al sionismului. În 1929 conducătorii sionişti din Berlin au condamnat căsătoriile mixte ca pe o ameninţare la „puritatea etnică a grupului”. Teoria „purităţii etnice” a dus la nazism şi la toate ororile Holocaustului, aşa cum radicalismul politic a dus la comunism şi la toate ororile Gulagului. Cartea pe care aţi deschis-o nu plânge, nu condamnă, doar încearcă să înţeleagă.

     Problema palestiniană, de fapt a întregului orient islamic este amplu discutată pe baza multor citate din operele unor politologi, din discursurile unor oameni politici, sau militari, autorul de fapt „scrie cu citate”. Comentând mai ales politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi în raport cu Israelul, profesorul american nu trage concluzii, nu dă verdicte, ne lasă pe noi să gândim. El analizează, de exemplu, campania electorală a preşedintelui Buch, mass-media americană, mediul academic, asociaţiile şi fundaţiile care fac lobby în favoarea Israelului şi caută să vadă implicarea evreilor. Partea a treia a studiului, care se referă la neoconservatorismul american, este o foarte aplicată analiză în acest sens. Cine nu este familiarizat cu scena politică americană rămâne fascinat de felul atât de întortocheat în care se face slalom printre idei şi doctrine, scopul fiind unul singur: atingerea obiectivelor propuse de evrei. De la mişcarea troţkistă de stânga, comunistă, până la dreapta, chiar liberală, de la republicani la democraţi, de la războiul rece şi Stalin, până la căderea comunismului , istoria foarte sinuoasă a neoconservatorismului american, dictată aproape exclusiv de interese politice, este minuţios analizată. Îi las cititorului plăcerea s-o descâlcească. Foarte interesante sunt şi cele câteva portrete de neoconservatori, evrei şi non-evrei, creionate în finalul studiului, care ilustrează cum personalităţi ale vieţii politice şi academice americane, de la Leo Strauss şi Sidney Hook până la vicepreşedintele Dick Cheney au influenţat politica SUA până acum (Informaţia merge până în 2004!).

    Studiul profesorului Kevin B. MacDonald nu este nici un pamflet, nici nu conţine diatribe. El nu poate fi taxat drept „antisemit”. Este un model de abordare logică şi nu emoţională a unui subiect care a provocat de cele mai multe ori valuri de indignare, fie de o parte, fie de cealaltă. Poate este un semn că omenirea a ieşit din istoria conflictelor şi a ajuns în postistoria caracterizată de cooperare, de înţelegerea celuilalt nu ca pe un duşman, ci ca pe un prieten. Evreii, poporul ales de Dumnezeu, cu istoria lor multimilenară, poate vor ieşi din ghetoul suspiciunii în care ei înşişi s-au închis pentru a se proteja de o istorie ostilă şi vor înţelege că efortul pe care noi îl facem pentru a-i înţelege, sine ira et studio, este o expresie a simpatiei noastre! 

     

powered by Doodlekit™ Free Website Builder