Estetică

Am publicat în "Jurnalul unui outsider" un rezumat al unei posibile comunicări la Simpozionul Naţional de Estetică, Bacău, 2007:

50

Paradoxul esteticului

         Aşa cum se spune în Crez, Dumnezeu este „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” Cele văzute sunt în jurul nostru, le înţelegem mai mult sau mai puţin, cu ştiinţa pe care o dobândim fiecare, mai ales cu „ştiinţa vieţii”, ne ciocnim în fiecare clipă de ele, unele ne plac, altele nu, unele ne sunt de ajutor, altele ne fac viaţa amară, în sfârşit, asta este lumea în care trăim.

         Dar cealaltă? Cum o fi lumea „celor nevăzute”? Oamenii au încercat tot timpul să ajungă „dincolo” prin metode oculte, prin vrăji sau sisteme esoterice accesibile doar câtorva iniţiaţi. Biserica a condamnat totdeauna asemenea practici luciferice, izvorâte din mândrie. Nu i-a mai rămas omului decât să găsească un mijloc prin care, cu cele cinci simţuri ale lui, să găsească o cale de acces spre cele nevăzute. „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!” strigă, dramatic, psalmistul arghezian. A inventat astfel arta, care face „Duhul Sfânt sensibil”, cum spune Ion Barbu. Dimensiunea estetică a artei stă tocmai în capacitatea acesteia de a permite accesul spre lumea celor nevăzute. O fi bine, o fi rău? Sfinţii părinţi ne avertizează în legătură cu faptul că în lumea de care vorbim sunt şi îngeri, sunt şi demoni, iar pentru om este aproape imposibilă discernerea. Lumea fascinantă a lui Mircea Cărtărescu, de exemplu, este angelică, sau demonică? Dar muzica lui Liviu Dănceanu? Nu cumva multe dintre capodoperele artei din totdeauna sunt „scrise cu mâna stângă”, vorba lui Arghezi? (Stânga este şi în artă, cum este şi în politică, demonică!) Paradoxul estetic al artei stă tocmai în faptul că reuşeşte, cu ajutorul obiectului estetic aparţinând lumii celei văzute, să ne ajute să „vedem” lumea cea nevăzută: opera de artă este un model aparent al realităţii văzute, dar în fapt este modelul realităţii nevăzute, dacă ştim să-l citim.

         Foarte puţini artişti reuşesc să facă sensibilă pentru public lumea celor nevăzute. Aşa cum am arătat, este chiar periculos. Cele mai multe opere de artă exprimă psihologicul, socialul, politicul. Există telenovelele, manelele, poeziile lui Adrian Păunescu. Multe sunt foarte bine făcute, denotă mult talent, au succes, ele comunică lumii ceea ce vrea chiar ea să vadă: sunt nişte oglinzi. Chiar arta religioasă, când devine kitsch, deci când se abate de la canoane, poate trimite spre emoţional, ratând astfel bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

         Arta estetică (nu-i un pleonasm!) este o „patimă cerească”  aşa cum spune Tudor Arghezi printr-un celebru oximoron, adică exprimă, paradoxal, prin sunete, forme, culori, cuvinte, prin obiecte artistice, deci, care aparţin lumii văzute, lumea nevăzută spre care cu toţii tânjim.

10 dec. 2007

powered by Doodlekit™ Free Website Builder