CRONICI LITERARE

si alte articole

Coperta

Gabriela Popa: Casa lui Kafka

          Autoarea acestei mici bijuterii este profesoară la o universitate de medicină din Saint Louis, SUA, de mulţi ani, dar limba ţării de adopţie nu   i-a alterat capacitatea de a construi în limba română un text fluent, expresiv, nuanţat, graţios, plin de umor.

          În ciuda titlului, acţiunea romanului este plasată în Bacăul anului 1968, iar eroina principală, Silvia, este o fetiţă de zece ani a cărei problemă existenţială cardinală este tabla înmulţirii cu opt, iar idealul la care visează din toată fiinţa ei fragilă este să meargă în tabără la mare.

          Universul mirific al copilăriei este paradisul spre care noi toţi privim cu nostalgie. El cuprinde casa părintească, şcoala, biserica, vecinii, prietenii, părinţii, neamurile, pe care copilul le descoperă cu o neobosită candoare. Silvia povesteşte cum se joacă împreună cu sora sa mai mică, Mirela, ori cu Răţoi, colega şi prietena sa, cum participă la treburile casei, cum se duce cu Mirela şi tatăl lor într-o fabuloasă călătorie la ţară, povesteşte fapte mărunte care capătă în ochii ei măriţi de uimire proporţii colosale. Acumularea de amănunte, care dovedeşte faptul că eroina are un deosebit simţ al observaţiei, produce un fel de hiperrealism, cu ajutorul căruia se realizează o foarte subtilă transcendere a realităţii. Trandafirii domnului Gogu, casa celor două surori bătrâne, Ana şi Crina, de la care Silvia cumpără borş, grădina casei, strada Milcov şi biserica Precista, şcoala şi colegii, părinţii, toate ascund semnificaţii pe care eroina abia le ghiceşte. Pasiunea ei sunt poveştile, care-i hrănesc imaginaţia bogată şi o ajută să descopere lumea. „Ai o imaginaţie bogată, măi fetiţo…, îi spune domnul Gogu, un personaj enigmatic, pe care până la urmă îl arestează securitatea. Vezi ce faci cu ea când creşti mare… Ai grijă…”

…Căci lumea României din anul 1968 este o lume a groazei instituite de regimul comunist. Chiar tatăl Silviei, un bun finanţist, trebuie să ocupe un post modest de contabil deoarece este fiu de chiabur. Pe strada Milcov un grup de muncitori sapă o groapă, apoi lasă şantierul nesupravegheat. Un coleg al Silviei cade în groapă şi moare. Eroina cărţii nu percepe atât tragedia, cât este impresionată de ceremonia înmormântării, la care merge cu clasa. Promiscuitatea vieţii într-o societate fără valori, în care nepăsarea şefilor, a muncitorilor, a cetăţenilor care trăiesc doar sub imperiul fricii, duce la moartea absurdă a unui copil, dar acestea sunt sugestiile de dincolo de text. Pentru Silvia aceste dimensiuni ale realităţii nu există. Ea călătoreşte cu autobuzul până în satul în care locuia unchiul şi verişorii ei, într-un adevărat infern, dar pe care ea-l percepe ca fiind normal şi este fericită când găseşte un loc înghesuit între scaunului şoferului şi primul rând de bănci. Ajunsă în sat, asistă oarecum indiferentă la discuţiile celor mari despre un furt pe care miliţianul din sat nu-l anchetează decât dacă i se dă mită, ea este mult mai interesată de viţel, sau de orătăniile din ogradă. Contrastul violent între viaţa dominată de frică, mizerie materială, dar şi morală, precaritatea existenţei  celor mari şi strălucitoarea lume pe care o descoperă Silvia sub coviltirele lui Dumnezeu, dar şi în poveşti, dar şi în imaginaţia sa bogată subliniază şi mai tare dimensiunea grotescă a societăţii comuniste.

Universul concentraţionar în care Silvia trăieşte fără să-i pese o atinge şi pe ea abia atunci când este invadată Cehoslovacia şi românii se pregătesc de apărare. Tatăl Silviei este chemat la serviciu, unde i se dă o uniformă de gărzi patriotice. Vine acasă îmbrăcat militar, spre admiraţia fetelor, dar faptul că ar putea fi război nu o prea impresionează pe Silvia, nu ştie ce-i. Când află însă că nu va mai putea merge în tabără la mare dacă începe războiul, abia atunci înţelege că viaţa nu-i totuşi o poveste. 

Paradoxal, dar o carte aparent pentru copii are un apăsat mesaj politic.

Una dintre cele două surori Lecca este prietenă cu o scriitoare stabilită în Praga. A fost să o viziteze, apoi a corespondat în speranţa că va mai călători cândva. Are de la ea câteva scrisori şi o vedere despre care îi spune Silviei că este „Casa lui Kafka”. Silvia nu ştie despre cine este vorba, dar vederea şi scrisorile îi dau voie să viseze. Într-o casă mică poate exista un univers întreg! Ca şi în casa lui Kafka, în casa ei de pe strada Milcov Silvia vede pe tavan o imago mundi şi simte că lumea cea gândită are o fiinţă mai puternică decât lumea cea aievea: „Stau rezemată de pernă, cu Mirela din nou adormită lângă mine, şi mă uit în sus. Mă uit până când albul tavanului dispare şi ochii mei străbat dincolo de el, departe, mult mai departe, într-o lume nebănuită. Uimitor, acolo, pe fundalul dreptunghiular al tavanului, apare, fragmentată dar reală, toată viaţa mea. O vezi? Acolo, ascunsă în umbra aceea micuţă, îngustă şi fragmentată, întinzându-se de la stânga la dreapta, este strada noastră, strada Milcov, unde umblu când mă duc să cumpăr borş de la Ana. Acel punct negru în colţ este casa inamicului, cu perdelele ei întotdeauna trase în jos, ascunzând nefericirea doamnei Lazăr faţă de copilul ei diabolic. Mai departe, vezi? Acolo, spre colţul din stânga jos, este o scânteie de lumină, şi acolo este locul unde locuieşte domnul Gogu: acolo, ascunse în conturul luminos al unei scântei pe tavanul meu, este locul unde o grădină ameţitor de frumoasă de trandafiri albi înfloreşte în fiecare vară. Apoi, când mă gândesc mai bine la asta – vezi acel punct mişcător? Acolo este şcoala mea. Şi departe, extrem de departe, poate în colţul din dreapta jos al tavanului, este tabăra de la mare, un grăunte de speranţă ascunzând în el apele vrăjite ale Mării Negre. Curios, tot ceea ce ştiu, tot ceea ce ştiu şi tot ceea ce contează pentru mine încape destul de bine în camera mea, în această casă pe care întotdeauna am crezut-o mică şi caraghios de strâmtă şi care acum, văd cu uimire, conţine întreaga lume, întreaga lume nebună din jurul meu ascunsă în nişte fire anonime de praf care zboară aiurea prin lumina gălbuie a după amiezii.”(p.168).

Acest mic roman ne face cunoştinţă cu o scriitoare de peste ocean  pentru care patria a continuat să fie limba română, ne arată că pentru fiecare dintre noi copilăria continuă să fie un pridvor al raiului, indiferent de cât de criminală este lumea oamenilor mari şi dovedeşte că, dincolo de experimente, resursele povestirii clasice sunt inepuizabile.

Ioan NEACŞU

Text publicat în revista "Antiteze" din Piatra Neamţ

 

 

Ioan-Petru Viziteu: Tăcerea de clopot

Zbor invers…

- Cronică târzie -

 

          „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi,/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” Doar un matematician de geniu cum a fost Ion Barbu putea da o asemenea definiţie Poeziei. Doar un fizician de geniu poate auzi „Tăcerea de clopot”. Ioan-Petru Viziteu şi-a intitulat aşa ultimul volum de versuri nu de dragul oximoronului, ci pentru că a dat glas în poezia sa dramei sublime a omului de ştiinţă care, ajuns în lumea fascinantă a quarcilor, acolo unde materia dispare şi doar Sfântul Duh pluteşte, senin, în infinit, înţelege că trebuie să schimbe instrumentele de laborator, oricât de sofisticate ar fi, cu poezia. „Doamne, de ce/ Nu-mi sunt niciodată/ Suficiente/ Demonstraţiile?” se întreabă, dramatic, poetul (Altar, p.62) şi tot el dă răspunsul: „Voi, înţelepţilor cu palmele/ Ca nişte constelaţii,/ Lăsaţi cerul în seama florilor” (În seama florilor, p.19). Zborul invers, de care vorbeşte Ion Barbu, presupune coborârea minţii în suflet, deoarece misterul nu trebuie distrus, ci trebuie adâncit: „Negrul Etern/ Din sine pe sine se toarce,/ Cuante de alb/ Cu rădăcina-n Duh/ Îl înfăşoară// Au obosit până şi/ Lacrimile…// Doamne,/ De ce ni le dai/ Pe toate ale tale/ Ca taine?!” (Rădăcină, p.46). Aventura cunoaşterii lumii, a cunoaşterii Lui Dumnezeu, a cunoaşterii de sine înseamnă suferinţă: „Din Tine plec/ Şi iar revin în Tine,// Suferinţă/ Fără de care/ Nu există zbor!”( Arc, p.14). Zborul prin lumea cuantică, subatomică, prin lumea celor nevăzute este dincolo de timpul şi spaţiul profan: „Curg prin timp/ Înainte şi-napoi/ Dintr-un infinit/            Într-altul…”(Curg, p.24). Această cunoaştere translogică, spirituală, lasă în urmă „demonstraţiile” (vezi mai sus), Ştiinţa devine Cântec (…şi cântec istoveşte), un Cântec de iubire în care încape întreaga Creaţie: „Sunt dorul/ Ce-l lasă în urmă/ Tăcerea// Îmi dărui/ La stele/ La pietre/ Şi flori/ Mângâierea”(Urmă, p.29), dar şi revelare a Tainelor pentru cei care îl înţeleg pe poet: „Cuvintele taie/ Curcubeul în felii/ Şi-l împrăştie/ Ucenicilor”( În seama florilor, p.18). Poetul ajunge, după zborul dramatic prin vămile ştiinţelor, la singura cale adevărată spre cunoaştere, care este Rugăciunea: „Marginile toate vin/ Înspre mine/ Luându-şi cu ele luminile/ În cânt de culori,// Aş vrea să m-ascund/ În dosul ochilor mei,/ Dar mi-e teamă/ Că vor trece prin ei,// Mă vor găsi/ În rugăciune/ Încercând să pătrund/ În fărădemargini…”(Din dosul privirii, p. 58).

          Fericiţi cei care, citind versurile poetului Ioan-Petru Viziteu, vor putea auzi, fie şi pentru o clipă, tăcerea clopotelor…

 

 

 

coperta

 Poezia ca rugăciune

„Rugaţi-vă ne-ncetat”, spune Sfântul Pavel (1.Tes.5.17).

         Pentru un bun creştin, acest îndemn înseamnă nu doar să rostească lungi litanii din molitvelnic, sau să psalmodieze monoton, ci înseamnă să trăiască mereu în lumina sfintelor învăţături ale lui Iisus Hristos. Puţini sunt cei care ajung la ultimele trepte ale rugăciunii, puţini sunt cei care ajung la „rugăciunea de sine lucrătoare”, cum spune Părintele Cleopa, citând din „Cântarea Cântărilor”: „Eu dorm şi inima mea se roagă”. Trăind în lumea dominată de „cel viclean”, supus mereu păcatului, ispitelor, omul contemporan poate cu greu să îndeplinească îndemnul Sfântului Pavel. Dacă însă nu poate ajunge la „rugăciunea de sine lucrătoare”, poate să poposească mai îndelung pe treptele de început ale Rugăciunii, atunci când doar rosteşte, gândeşte, sau simte viaţa veşnică pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.  Rucodelia, munca mâinilor, pe care o practică, smeriţi, călugării, ca pe un ritual al credinţei şi al nădejdii, este tot Rugăciune. Lectura câtorva pagini din Sfânta Scriptură, din Filocalie, din Pateric sau Proloage, ori din alte cărţi inspirate de Sfântul Duh Părinţilor Bisericii  este tot Rugăciune.

         Şi Poezia este o Rugăciune. Acest adevăr, care nu mai trebuie demonstrat, mi-a fost reconfirmat recent, când am descoperit într-un volum de versuri venit de peste Prut, intitulat „Când s-au fost spus Îngerii” şi semnat ca-n vechime doar cu numele de botez al Poetului: Traianus, ferestre spre Rai, expresii ale „nostalgiei Paradisului”, cum spune aşa de adevărat Nichifor Crainic. Poetul nu a fost doar inspirat de Sfântul Duh, Care l-a ajutat să exprime sublimul existenţei noastre în zarişte cosmică, dar în multe versuri pare să fi fost răpit de-a dreptul în lumea paradisiacă a veşnicei Lumini. Iată, „Recitirea izvoarelor” (p.60): „E-o Viişoară-n Domnul, milenară,/ Şi-acolo-n rai, cu cer acoperite,/ Dorm cânturile mele nerostite,/ Ce-ades le-ngână zeii la sitară.// E-o Viişoară-n Veci cum       nu-ntâlnesc/ În nici o inimă dăinuitoare./ Numele Tău, Iisus, spital ceresc,/ Umblă prin ea desculţ în fremătare.//  Acolo casă-mi vreau cu fluturi mii/ Săltându-mi în privire, nesfârşit,/ Roit de ei să strig cu veşnicii:/ „Eu chiar       şi-nvins fiind am izbândit!”

Poetul ne revelează frumuseţea lumii nevăzute, aşa cum face şi Eminescu atunci când scrie: ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale./ Turmele-l urc, stele le  scapără-n cale…”, sau Arghezi:” „Îmi atârnă la fereastră/ Iarba cerului, albastră,/ Pe care, pe mii de fire/ Curg luceferii-n neştire…” Lumea sublimă a Totului ne devine familiară, turmele păşesc pe stele, iar cerul devine o pajişte cu iarbă albastră pe care te poţi tăvăli. Poezia ne apropie de Dumnezeu aşa cum ne apropie Rugăciunea, ea devine o lumină a lumii, ca Însuşi Iisus: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii.” (p.31). Avem aici o poezie care mărturiseşte asupra calităţii teandrice a omului, o poezie „kalocamistică”, după o expresie fericită a lui Andrei Vartic. De fapt toată poezia mare este kalocamistică, adică este o fereastră prin care noi vedem dincolo.

         Există, fără îndoială, şi o foarte mare poezie care tematizează rugăciunea, de la Dosoftei, la Al. T. Stamatiad, la George Lesnea, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Chiar în volumul de poezii pe care-l discutăm sunt multe rugăciuni, psalmi care uneori amintesc de Arghezi, sau Blaga, psalmi care pot sta în rând cu marii închinători pe care i-am pomenit: „Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/ Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/ Sunt beat de tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!” (p.30, Psalmul sfinţiei), sau: „Atâta veşnicie-n jurul Tău,/ Şi-atâta cer nemărginit în Tine/ S-au schivnicit părerile de rău,/ Ai tras obloanele peste suspine// Şi vii ades, îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningând coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci.” (p.47. De vorbă cu îngerul). 

          Aceste rugăciuni îl apropie pe cititor de Dumnezeu prin însăşi tematica lor, ele sunt trepte spre cer, cum este orice rugăciune izvorâtă din inimă. Se pune însă problema dacă celelalte poezii, cu tematică profană, poezia de dragoste, de exemplu, pot fi asimilate rugăciunii. În măsura în care au o dimensiune estetică, adică în măsura în care ele îl ajută pe cititor să întrevadă lumea celor nevăzute, toate poeziile ar trebui să fie nişte rugăciuni. Părintele Cleopa însă, vorbind despre vise şi vedenii, ne avertizează asupra faptului că acestea pot veni de la Dumnezeu, dar pot veni şi de la diavol. Sfatul lui este ca mai bine să le respingem pe toate, decât să fim amăgiţi de cel viclean. Poate este simplu să respingem orice vedenie, ştiind că nu avem discernământ, dar în universul poeziei trebuie să găsim criterii pentru a deosebi demonicul de angelic. Tudor Arghezi ne avertizează, cinstit, că poeziile din „Flori de mucigai” le-a scris „cu unghiile de la mâna stângă”, deci sunt demonice, dar Mircea Cărtărescu? Dar Bacovia? Iată, să luăm tema singurătăţii, care la Bacovia sună aşa: ”Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe - / Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…// Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie - / Şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…” Traianus vorbeşte altfel despre singurătate: "Singurătatea are gust divin,/ Parfumul ei a îmbătat tot burgul/ Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul.// Aici, numai aici sunt fericit./ N-am cunoscut un mai ales deliciu./ Singurătatea-i marele meu viciu./ Miros a sunet îndumnezeit./...//Şi singur cuc, de vrajă desfrunzit,/ Voi fi doar clinchet îndumnezeit." (p.16). Poezia este rugăciune atunci când ea sună a „clinchet îndumnezeit”! Iată cum singurătatea poate deveni din grotescă, sublimă: „Nimeni nu-i singur. Nici singurătatea,/ Cât facem schimb de taine şi mirări/ Cu ea. Între Etern şi Niciodată/ Urc zilnic ale umilinţei scări.// Şi ele nesfârşesc precum durerea/ Ce-o zăvorâm în ode şi statui./ Nimeni nu-i singur. Nici măcar tăcerea./ Fiindcă ne are, ea singură nu-i.// Şi fiindcă o avem de-atâtea ori/ Suntem cu-o lume lumilor datori.” (Odă pentru clavecin, p.37).

         Poezia este Rugăciune. Poetul oficiază şi noi ne minunăm de frumuseţea cu care Dumnezeu a împodobit lumea cea văzută, dar şi pe cea nevăzută, ne bucurăm când poezia luminează unitatea dintre noi şi lume – o stea dublă ce veşnic fiinţează din mila Lui şi trăim sublimul existenţei în Lumina Lumii. Alături de Traianus, care scrie:  „Statui în alb - cuvintele rostite/ Le duc în inimă, la adăpost/ Şi mă predau ferice şi cuminte,/ Răpit de cântecul care ai fost.// Cărţile ceruri sunt, aştern în ele/ Sufletul porumbelului rebel,/ Care crezu că poate fi altfel/ O lume jefuită grav de stele.// Statuie-n alb, Cuvântul mă rămâne/ Din clipa-n care, surâzând ciudat/ Ai secerat grădinile din mine/ Şi, pustiit de taine, m-am uscat.// Şi de atunci prin veacuri ca prin cânturi/ Apari mereu, de mână cu misterul,/ Şi cazi, ninsoarea mea, peste pământuri/ Dintr-un pământ mai clar, care e Cerul.” (O carte - un cer   p.73).

Bacău, 19 sept. 2009

Text publicat în revista "Plumb" din Bacău

 

 

CRONICA LITERARA

Timpul lui Eminescu, de Andrei Vartic, Ed. Vicovia, 2009

  Editura Vicovia a adunat sub titlul de mai sus câteva articole scrise în ultimii trei ani de scriitorul  basarabean Andrei Vartic. Fizician de profesie, dar cu vaste preocupări în istorie, arheologie, filozofie, teoria informaţiei, eseistul realizează nişte texte care surprind la început, chiar nedumeresc, iar apoi cititorul este fascinat de puhoiul ideilor mitraliate cu o dezinvoltură care presupune o foarte bună stăpânire nu doar a limbii române, ci şi a variatelor domenii prin care se mişcă foarte lejer. De la Socrate, Heidegger sau Ştefan Lupaşcu, la Părintele Iustin Pârvu sau esteticianul Petru Ursache, autorul face tot soiul de asocieri, menite să lumineze ideile pe care le dezvoltă. Un mic text din poemul eminescian „Andrei Mureşanu” : „…undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” reprezintă nu doar o expresie poetică a formulei care leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, dar şi o anticipare a teoriei lui Einstein, sau a interpretării moderne a lui Bach! Nu mi-am imaginat că se poate gândi atât de profund şi emoţional în acelaşi timp. Eu credeam că nu se pot formula cugetări adânci în exclamaţii. Andrei Vartic mi-a arătat că se poate. Textele sale sunt eseuri de mare profunzime, poeme, dar şi articole de ziar, chiar pamflete în acelaşi timp. După ce am parcurs cele câteva eseuri despre Eminescu, am înţeles că modelul publicisticii pe care o practică Andrei Vartic este cel eminescian. Acelaşi patos în sublinierea ideilor, aceeaşi erudiţie neacademică, firească, dând impresia că trimiterile la Panini sau Hegel sunt banale, de ordinul evidenţei, aceeaşi foarte bună stăpânire a limbii române.

Dar nu doar cum să scrie a învăţat Andrei Vartic de la Eminescu, ci şi cum se face jurnalism în România, sau măcar cum ar trebui să se facă. Temele publicisticii eminesciene se regăsesc în textele lui Andrei Vartic, pe primul loc situându-se naţionalismul. Prin felul în care a gândit problemele timpului său, Eminescu ne dă răspuns la problemele timpului nostru, el este contemporanul nostru, este contemporanul etern al României. „Timpul lui Eminescu”, titlul volumului, vrea să spună că Eminescu este contemporan cu noi, deoarece el există „in illo tempore”.

          Autorul vorbeşte despre lupta anticomunistă din Republica Moldova, stat condus, paradoxal, de comunişti, ca şi cum Germania ar fi condusă de un partid nazist! Faptul că anticomunismul a fost asimilat de guvernanţi cu naţionalismul, căruia i s-a dat o nuanţă şovină, a făcut ca patrioţii care ţin la calitatea lor de români să fie văzuţi ca nişte infractori. Naţionalismul adevărat  a fost cultivat de paşoptişti, de Eminescu, el înseamnă de fapt patriotism şi paginile în care este descrisă prigoana la care sunt supuşi românii sunt sublime şi tragice, ele depăşesc jurnalismul obişnuit, după modelul lui Eminescu, despre care autorul scrie: „Fraza lui nu conţinea numai informaţie sau atac la partid, sau persoană, ci, fiind construită în mod poetic, adică mai ales cu har, era răsunet şi a problemelor de moment ale oamenilor, dar şi a celor izvorâte din aspiraţia lor spre mântuire. Ea armoniza istoria şi tradiţia cu prezentul şi cu ziua de mâine. Ea rezona tocmai de aceea cu stările cele mai profunde ale oamenilor.”(p.25).

          Eseul despre Nichita Stănescu este exemplar pentru felul în care autorul „rezonează” la marea poezie, pentru capacitatea lui de a face poezie despre poezie. El nu distonează cu restul volumului, deoarece poezia face parte din viaţa noastră la fel de mult ca limba română, sau patriotismul.

          Replicile date doamnei Sabina Fati şi doamnei profesoare Zoe Petre fac, însă, notă discordantă, nu prin stil, la fel de expresiv (vezi şi articolul despre manele!), ci prin felul în care sunt formulate. Este foarte importantă discuţia despre pactul Molotov-Ribbentrop, dar cel viclean nu a abordat problema ca să o rezolve, ci doar demagogic. A crede că vrăjmaşul este mare luptător anticomunist şi implicit mare naţionalist este o naivitate. Cât priveşte articolul din Ziua semnat Zoe Petre, cred că autorul a făcut doar o figură retorică, a avut nevoie de un pretext pentru a vorbi despre însemnătatea dimensiunii ortodoxe a spiritualităţii româneşti. Tema o găsim însă şi în alte articole, mai ales în cele despre Eminescu.

          Cartea lui Andrei Vartic ar trebui să ajungă pe masa cât mai multor români, de dincoace şi de dincolo de Prut. Ea este un tragic şi sublim strigăt, un ecou - inspirat de Sfântul Duh! - la uriaşul tunet eminescian.

15 ian.

CRONICA LITERARĂCoperta

Ospiciul, de Vasile Baghiu, ed. Vinea, 2006

Premiul pentru proză al Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor – decembrie 2007

Romanul lui Vasile Baghiu are o istorie lungă. Eu l-am citit în manuscris acum cincisprezece ani şi am ştiut de atunci că am în mâini o carte importantă. Autorul era un poet deja cunoscut pentru originalitatea şi curajul cu care, încă de la debutul său în „Ateneu”, milita pentru o poezie altfel decât a optzeciştilor, pe care a botezat-o „himerism”. A câştigat adepţi chiar şi printre poeţii mai „bătrâni”, chiar şi în străinătate, unde se mişcă la fel de lejer ca în literatura română şi este sigur mai cunoscut decât la noi. A adunat poeziile în cinci - şase cărţi, eseistica a lăsat-o împrăştiată prin reviste, a scris chiar şi o carte de proză, dar acest roman la care a ţinut cel mai mult nu a vrut să-l tipărească decât la „Cartea Românească”, editura Uniunii Scriitorilor care pe atunci consacra un scriitor. Au trecut anii; editura, dar şi uniunea, au evoluat cum ştim. A trebuit ca un prieten care are şi o editură să-l convingă să renunţe la orgoliul de a fi tipărit de „Cartea Românească”, o editură intrată oricum în anonimat, şi în ajunul Crăciunului trecut, când se întorcea din unul dintre desele sale sejururi în străinătate, a avut surpriza să vadă, după atâţia ani, romanul său tipărit. Vasile Baghiu este acum un scriitor important, nu mai contează unde-şi tipăreşte cărţile, iar premiul acordat de Asociaţia Iaşi a Uniunii Scriitorilor pentru proză pe 2007 acestui roman este o dovadă a faptului că valoarea autentică poate fi până la urmă recunoscută.

Romanul, care iniţial se numea „Sanatoriul”, are ca model, chiar dacă printr-o trimitere mai mult sau mai puţin ironică, „Muntele vrăjit” (un personaj care seamănă cu Hans Castorp, Zamisnicu, se spânzură!), dar este de fapt mai mult decât un roman iniţiatic, este o imago mundi ca-n „Istoriile” lui Mircea Ciobanu, sau „Lumea în două zile” a lui George Bălăiţă. Precum cartea lui Thomas Mann, „Ospiciul” descrie viaţa într-un sanatoriu de tuberculoşi de lângă Piatra Neamţ, pe care însă îl proiectează in ilo tempore unde chiar identitatea personajului este incertă; el poate fi un bărbat sau o femeie, poate fi naratorul (se numeşte B.!), sau însuşi cititorul (p.11, 13). Aventura propriei sale existenţe face parte din marea aventură a vieţii, frenetică şi grotescă, sublimă până la extaz. Mizeria fiziologicului, cu expectoraţii colorate şi fetide, hemoptizii şi accese de tuse se împleteşte cu dorinţa frenetică de viaţă, sex, beţie, bârfă, multă bârfă. Graniţa dintre grotesc şi urât, vulgar, pornografic este atât de insesizabilă încât este un adevărat miracol faptul că din bube, mucigaiuri şi noroi autorul iscă frumuseţi şi preţuri noi! Folosind foarte diferite strategii narative, de la parodieri amuzante la Eugen Ionescu, sau Teodor Mazilu, la G. Bacovia, Urmuz ori Sfinţii Părinţi până la autoreferenţialitate maliţioasă ori hiperrealism, autorul caută – şi găseşte! – cea mai bună cale de a construi o lume care să fie un echivalent elocvent al lumii noastre cea de toate zilele. Pe trei pagini, de exemplu, (pp.15-17) zeci de personaje cu sute de întâmplări compun o lume a sanatoriului, pentru descrierea căreia ar fi fost necesare sute de pagini. Chiar bârfa, omniprezentă în text, devine strategie narativă amplificând spaţiul şi timpul prin reflectarea caleidoscopică a lumii în personajele care, deşi multe, sunt de fapt unul singur: „În zilele mohorâte B. se închidea în cameră şi se băga în pat. Bun! Deci în zilele mohorâte B (cine este B ? dacă este cel din oglindă atunci sunt chiar eu şi pot vorbi despre mine la persoana a doua (sic! n.m.I.N.), ca despre un străin, prezent peste tot, scriind o poveste sincopată, plină de fragmente din vieţile altora, vieţi care pot fi oricând ale mele, sperând că lucrurile, frazele, cuvintele se vor clarifica de la sine, prin ceaţa din preajma zidurilor şi ferestrelor ospiciului) se închidea în cameră şi se băga în pat”, iar la p. 87 „B. a intrat în camera sordidă, unde el se regăsea cu toate numele pe care le avea”. Personajul / personajele trăiesc intens în aşteptarea morţii o viaţă frenetică, evident grotescă pentru cine o priveşte din exterior, dar sublimă pentru universul sanatoriului. Umorul, chiar negru, cum este descrierea unui mort pe care soţia vine să-l ia de la morga spitalului (p. 14), devine înţelegător când este vorba despre scenele de sex: „ de ce dragostea-i întâmplătoare? aşa cum era în ospiciu, precipitată, grăbită, disperată, de parcă fiecare moment ar fi fost ultimul, de parcă ar fi urmat să se prăbuşească lumea, lumea aceea, cu femeile care făceau dragoste cu bărbaţii lor de ocazie pe masa radiologică a lui Dignan, sub becul roşu, în întuneric, în lumina roşie, între filmele agăţate deasupra bazinului clipocitor; cu bolile lor, sexualitatea, cu hidrazida care măreşte apetitul sexual, cu trupurile lor care simt preajma morţii, care, din cauza asta se grăbesc să procreeze, să se împerecheze prin pădure, vara şi iarna, prin tufele care-i păzesc de vânt şi nu de frig, aşezându-şi sub ei halatele, pe pământul rece, apoi drumul înapoi, prin zăpadă…”(p.91). Textul este de citat integral. Autorul pune sub lupă lumea materiei în putrefacţie, prin fraze de un hiperrealism care fie prin enumerare, fie prin descriere amănunţită subliniază grotescul: „Sufocat aproape de efortul care-i înteţea tusea, luă de sub pat scuipătoarea metalică şi scuipă acolo spută verzuie, fetidă, cu striaţii roşii de sânge, spută aerată, spumoasă”(p.21), sau: „…Izghireanu, culturistul care aleargă toată ziua, când la deal, când la vale, când la vale, când la deal, dezbrăcat până la brâu ca să-şi arate bicepşii, pectoralii, trapezii, drepţii abdominali, deltoizii, sternocleidomastoidienii, marii dorsali, romboizii, ridicătorii scapulei, dinţaţii, oblicii şi transverşii abdominali, aleargă cu pletele-n vânt, stăpân pe viaţa lui.”(p.15). Viaţa este pusă de autor sub lupă nu pentru a-i îngroşa mizeria, ci pentru a o dilata până la transparenţă, astfel încât să se vadă ce este dincolo de ea. Grotescul nu este descris pentru pitorescul lui, autorul nu creează un text vulgar, sau pornografic, ci subliniază grotescul pentru a-l transcende: ”Citind jurnalul lui Julien Green înţeleg cât de uşoară este adoptarea pesimismului – spune Vasile Baghiu. Pagini pline de semnele unei viziuni sumbre sunt la îndemâna oricărui scriitor cu un talent mediocru. Nu trebuie decât să priveşti în jur şi să scrii. Mai greu este să scoţi din mizeria cotidiană lumina aceea care ne traversează uneori şi ne face să iubim viaţa. Cu toţii ştim că trăim într-o lume fundamental bolnavă şi nu e nici un merit să trăncăneşti despre răul general. La ce mi-ar folosi să găsesc asta în cărţi?” (p.56). Sigur, urâtul este spectaculos în sine, se pot crea lumi de-a dreptul fascinante, precum cea din „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu, dar asemenea construcţii nu duc la atât de râvnitul catharsis, ori la mântuirea creştină. Ele sunt modele ale iadului, dar sublimul existenţei umane sub coviltirele lui Dumnezeu poate fi atins doar dacă, dincolo de existenţa strident colorată a sanatoriului în care temporar vieţuieşte, omul este capabil să vadă Lumina Lumii. Viaţa şi moartea devin astfel, din simple – chiar dacă fascinante! – spectacole, căi iniţiatice spre nemurire. Personajul lui Vasile Baghiu ajunge în final în cimitirul sanatoriului, îşi sapă o groapă în pământul reavăn şi se aşează confortabil în ea, experimentând transcenderea materiei atât de mizerabil şi de sublim descrise în roman: „M-am plimbat printre crucile părăginite. Într-un loc piciorul mi s-a înfundat. Am descoperit acolo un pământ mai afânat pe care puteam să-l scormonesc cu mâinile. Am trecut la această muncă pentru că doream un culcuş numai pentru mine. Am scos multă ţărână până am făcut un locaş, o groapă, în care încăpeam bine, întins pe spate. M-am întins acolo şi m-am acoperit cu ţărâna neagră şi grasă. Numai capul mi l-am lăsat afară. Pentru respiraţie, desigur. M-am încălzit bine. Astfel am privit cerul câteva zile şi câteva nopţi, aţipind uneori. În acest timp nimeni nu a trecut pe acolo. Numai două vite au păscut într-o zi alături de urechile mele. Le simţeam aburii calzi care pufneau din nările lor largi şi umede, însă, încet, încet, au trecut mai departe, lăsându-mă plin de gânduri. Mă gândeam că toate apucăturile acelea nu puteau să fie manifestările unui om normal, dar eu înţelegeam, înţelegeam totul: copacii, vitele, iarba, crucile, cerul, primăvara. Eram viu şi aspiram către moarte din exhibiţionism, pentru că totul era de trăit.”(p.132).

…şi moartea!

Text apărut în revista "Ateneu",mai 2008

 

Varujan Vosganian

„Ochiul cel alb al Reginei”

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2001

         Dintr-un amplu „Dialog cu Varujan Vosganian” al Dianei Corciuc, apărut la editura „Dacia”, am aflat că poetul este coleg de generaţie (şi de cenaclu!) cu Florin Iaru, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Pavel Ghitiu, Adrian Socaciu, Mircea Nedelciu, Laurian Stănchescu, aşadar cu optzecişti să zicem „canonici”. Poezia sa însă nu este nici ludică, nici ironică, nici textualistă, n-are nimic postmodern, ba chiar aş spune că aparţine generaţiei anilor 1960, când poetul era elev de şcoală primară.

         Pentru Varujan Vosganian poezia este un ritual de accedere în transcendent şi tocmai prin acest fapt este un mijloc de a stăpâni realitatea imanentă. Ritualul presupune prezenţa unor animale totemice: lupul, vulturul (p.91), dar şi a unei fuziuni a lumii văzute cu lumea nevăzută: o lume cu îngeri şi sfinţi, ca în ilustratele de Crăciun (p.11), cu trimiteri inspirate la mitologia creştină, deşi, aşa cum aflăm din interviul citat, volumul este dedicat lui… Nefertiti („A patra dimensiune”, p.79, sau „Numai”,p.131) şi conţine trimiteri la filosofia orientală.

         „Ochiul cel alb al Reginei”, poemul care dă numele volumului (p.31), este o posibilă artă poetică: „…binecuvântarea de a fi orb/ şi de a nu te putea descoperi altfel/ decât mângâindu-te/ pentru a nu afla dintr-o dată/ cât eşti de frumoasă”. Pentru Varujan Vosganian poezia nu este o pictură, ca pentru Horaţiu, nu este o artă spaţială, ci una temporală, care descoperă lumea încetul cu încetul, prelungindu-şi la nesfârşit bucuria de a intra în rezonanţă cu ea. Când spun „lumea” spun de fapt „iubita”, care este pentru poet un univers de senzaţii tactile, ca mai sus, ori: „ca să te pot mângâia/ vreau să fiu orb noaptea aceasta/ palmele îmi vor fi răcoroase şi blânde”(p.75), olfactive: „tot viul de care îmi aduc aminte/ e parfumul de eucalipt/ din locul tăinuit de sub ureche”(p.103), sau muzicale („Vals lent”, p.17).

         Este o adevărată feerie de senzaţii, o senzualitate sinestezică, „frumoasa şi armeanul”(p.13) recompunând Paradisul. „Femeia mea – jumătatea mea infinită”(p.10), un vers genial (diluat din păcate prin dezvoltarea lui într-o strofă!) reprezintă o „mise en abîme” a acestui univers.

         Un oarecare exces de trimiteri savante, câteva ecouri din Arghezi, Blaga, dar mai ales Nichita Stănescu, fireşti la un poet care abia a debutat, deşi scrie literatură de un sfert de secol, nu pot decât să arate faptul că Varujan Vosganian face parte dintr-o familie de mari spirite!

         Volumul de autentică poezie despre care am vorbit, prin jubilaţia în faţa miracolelor universului (lumii, iubirii, iubitei), dar şi prin frumuseţea lui ca obiect tipografic (Tipografia „Ararat”), este o mare bucurie pentru cititor.

Ateneu, februarie 2002, p.6

 

CRONICA LITERARĂ

 

 ETERNITATEA CLIPEI

 

         Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi scriitori nouăzecişti. Format în plin postmodernism, el refuză să experimenteze modelele colegilor de generaţie, inventează o poezie evazionistă pe care o numeşte „himerism”, un mod propriu de a se izola de realitatea apăsătoare a sfârşitului unei lumi căreia, iată, nu putem spune că i-a urmat una mai bună, dar asta-i altă poveste. Poezia himerică, în care un erou liric numit Himerus Altus rătăcea (şi încă mai rătăceşte!) pe mapamond contemplând condiţia umană la graniţa dintre milenii, inventând pentru acest lucru o lume paralelă, cum observa Ana Blandiana, l-a singularizat încă de la debut pe Vasile Baghiu şi, în ciuda efortului său de a crea un curent, a rămas doar cu doi-trei discipoli, şi aceia mai mult declarativi. În proză refuză de asemenea modelele postdecembriste, refuză mizerabilismul, trivialul, terifiantul, expresiile licenţioase, chiar pornografia, care invadaseră literatura scăpată de sub cenzură, ba chiar abordează o temă inexistentă la alţi confraţi, boala, într-un roman de mare subtilitate, „Ospiciul”. Când apăreau sute de „memorii” mai mult sau mai puţin inventate, când prolifera o literatură vituperantă despre „epoca de aur”, un fel  de realism socialist invers, ori sute de cărţi erotice, ca o defulare după anii de pudibonderie comunistă, Vasile Baghiu nu se simte atras de temele cu succes la publicul contemporan, el transcrie doar un caiet scris de tatăl său în anii şaizeci, cu memorii autentice, nu inventate, din prizonieratul siberian.

         Al doilea roman publicat de Vasile Baghiu recent la Editura „Polirom”, „Planuri de viaţă”, este tot atât de original ca tot ce a scris până acum. Etalând de data asta o scriitură simplă, aparent frivolă, colocvială,  autorul abordează teme de mare profunzime, pe care le face accesibile cititorilor de tot felul.

         Originalitatea romanului începe cu felul în care este conceput cronotopul. Dacă un mare scriitor şi filosof vedea trei moduri de a percepe timpul: timpul havuz, care curge în viitor, timpul fluviu, care curge în prezent şi timpul cascadă, care curge în trecut, Vasile Baghiu inventează o altă metaforă pentru timp: ascensorul! Iată cum vede el că pot fi situate în timp şi spaţiu personajele sale, întâmplările, nu şi planurile (despre „planuri de viaţă” vom vorbi mai încolo): „Timpul tatălui s-a oprit aici. Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală, că ei toţi sunt prinşi în acest fluid care circulă cu mai multe lifturi în sus şi în jos. El se plimbă cu liftul lui, sora lui, Carmen, cu liftul ei. Se întâlnesc uneori şi îşi fac semne cu mâna. Sunt lifturi din material transparent, ca la aeroport. Tatăl are şi el un lift. Vili îl vede – cu pălărie – cum urcă în timp ce el coboară. Apasă pe butoane, se joacă. Coboară şi urcă după cum au chef. Distracţia e în toi. Îi vede în câte un lift şi pe copiii lui, Irina şi Matei. Soţia lui, Diana, tocmai coboară, distrându-se. Când va urca, iar el va coborî, o va vedea din nou. Toţi se distrează. Se joacă de-adevăratelea cu lifturile. Aceasta este cea mai bună distracţie pe care o pot avea. Fără trecut, fără viitor. Numai prezent, ca un anotimp etern, neschimbător. Ca o zi fără seară, fără noapte, fără dimineaţă.”(p. 100).

         Cu această viziune asupra spaţiului şi a timpului, autorul construieşte o structură epică browniană, în care personajele se mişcă dezinvolt din Canada până în Australia, din Suedia în Italia, trec prin Anglia, Franţa, Elveţia, poposesc mai mult în România sau Germania, întâmplările se petrec în Siberia de după război, când Vili încă nu era născut, în anii comunismului, sau în prezent.

Vasile Baghiu îşi urmăreşte eroul, pe Vili Barna, un psiholog care este şi scriitor, în timpul celor patru luni de rezidenţă oferite de o fundaţie germană pentru a-şi redacta studiul său despre influenţa stării psihice a oamenilor asupra plantelor. Această ieşire de patru luni din România este pentru Vili o experienţă fascinantă, un prilej de a compara imaginea din mintea lui despre „afară” şi realitate. Primul său zbor cu avionul, contactul cu o lume cosmopolită, senzaţia că participă la un joc cu oameni mari „cum este viaţa foarte adesea” (p.14), apoi deziluzia care însoţeşte de cele mai multe ori contactul său cu Occidentul pe care îl visa când, în ţară fiind, făcea planuri de emigrare, toate acestea reprezintă fundalul pe care imaginaţia febrilă a psihologului scriitor ţese, într-un fascinant joc narativ, sute de întâmplări care formează o imagine a vieţii însăşi.

De la arta experimentală, politica în România şi în occident, viaţa de zi cu zi, în România sau în reşedinţa de lângă Köln, problema fericirii, sau a relaţiei cu Dumnezeu, viaţa în infernul gulagului sovietic, până la bucuria de a trăi într-o familie iubitoare, autorul abordează teme foarte diverse pe care Vili Barna le trăieşte în garsoniera din reşedinţa germană, fie scriind, fie plimbându-se cu bicicleta, sau navigând pe internet, fie transcriind pe calculator caietul cu însemnările tatălui său despre captivitatea siberiană. Avionul, automobilul, internetul comprimă spaţiul şi timpul: Vili Barna conversează cu prieteni din Canada sau Australia prin internet, merge cu automobilul în Italia sau  la ţară, unde trăieşte mama lui, este prezent în lumea foarte diversă a unei Europe unde România este o insulă de bucurie spirituală, cu toate decepţiile provocate de politica intrată pe mâna deşeurilor comunismului, trăieşte intens atât în spaţiul real, cât şi mai ales în spaţiul virtual. „Simte uneori că ar avea lucruri importante de spus, păreri ale lui despre ce se întâmplă în lume în zilele noastre, de exemplu,  dar se teme că nu interesează pe nimeni. Păreri găseşti în ziare câte vrei. Mai bine se limitează la ce li se întâmplă lui şi familiei lui, acum şi în trecut, acum şi în viitor. Este o limitare plăcută.”(p.198). Prezentul devine continuu, tot ce-a fost ori o să fie, în prezent le-avem pe toate, deci planurile sunt inutile. „Planuri de viaţă” fac aproape toate personajele, chiar şi Tatăl, prizonier în Siberia, supravieţuind în condiţii infernale, îşi face „planuri de viaţă”! Sintagma care dă titlu romanului am întâlnit-o de cel puţin zece ori, dar nici un „plan de viaţă” nu se realizează, autorul evită chiar să ne spună care sunt acele „planuri”. De aici nu trebuie să tragem concluzia că romanul adună un şir de eşecuri. Nu, e vorba doar despre faptul că omul trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, care nu ţine cont de „planurile noastre de viaţă”. Aceste planuri nu sunt o sumă de eşecuri, sau ratări, ele doar alcătuiesc o viaţă paralelă netrăită, ceva ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu va fi! În lumea reală personajele trăiesc „întâmplări”, trăiesc într-un prezent continuu atâta timp cât ele mai au clipa, mai au raza, care tot mai ţine încă… Ce e fericirea? Dintr-o lungă şi emoţionantă discuţie cu o colegă plecată în Suedia, Vili află că „uneori omul găseşte fericirea şi într-un biscuit” (p.199). Goana după bani, averi, vile şi maşini scumpe e absurdă, colegii care s-au stabilit în străinătate, chiar dacă au ajuns la o prosperitate de neimaginat în România, au nostalgia fericirii despre care vorbeşte Gabi din Suedia. Bucuria de a trăi „acasă”, printre ai tăi, nu poate fi egalată de nimic. Tema familiei devine centrală, alături de tema satului. Pentru Vili existenţa nu poate fi concepută decât între ai lui: părinţi, soţie, copii, rude, prieteni. El se consideră o legătură între tatăl său şi fiul Matei pe care îl educă în spiritul unei independenţe faţă de lume, dar asta neînsemnând o independenţă faţă de familie. Conştiinţa faptului că aparţii unui spaţiu spiritual – familia, ţara, prietenii – îl face pe Vili să privească precum un spectator lumea occidentală în care trăieşte câtva timp. La vila unde este găzduit, participă la un experiment artistic anunţat cu mult zgomot, experiment în care „artista” …paşte iarba de pe un metru pătrat de gazon. Vili o secondează, la cererea ei, cumpără gazonul şi îl montează pe un suport de scândură, joacă rolul unui asistent foarte atent la ce se întâmplă, în timp ce ziariştii se înghesuie cu aparate de filmat şi fotografiat să imortalizeze „evenimentul”. Artista se aşează în patru labe, începe să mestece iarba, iar când termină se ridică victorioasă, plină de pământ şi iarbă pe faţă, în admiraţia celor prezenţi. Vili asistă foarte atent la tot ce se întâmplă, descriind cu un umor aproape moromeţian scena. De fapt, de-a lungul peregrinărilor sale, eroul priveşte detaşat lumea prin care trece, cu un umor abia schiţat, care destul de rar devine amar, chiar satiră, mai ales când e vorba de România, ca în cazul întâlnirii cu un editor care îi vinde pe bani propria carte, deşi nu-i plătise nimic pentru drepturi de autor. Eroul nostru se angajează şi în politică, discută violent cu un unchi admirator al „epocii de aur”, dar nu suntem foarte siguri dacă despre capitalismul mimat de foştii activişti sau securişti, care jefuiesc ţara în complicitate cu străinii are o părere mai bună, se simte umilit de felul în care este tratat atunci când vrea să emigreze şi, evident, renunţă revoltat la ideea de a deveni „american”. Iubirea pentru Occident se transformă de multe ori în revoltă. Tonul capătă violenţe satirice.

Umorul devine însă tandru atunci când e vorba de satul românesc, de familie, de prieteni. Vili îl iniţiază pe fiul său Matei în felul în care se taie un salcâm. Scena e tot moromeţiană, dar în timp ce la Marin Preda există un umor sarcastic, aici tatăl îşi iniţiază fiul cu dragoste. Antologică este şi scena târgului, în care familia, în frunte cu mama octogenară, merge să cumpere o coasă pentru a nu mai avea nevoie să apeleze la vecini. Felul cum este căutată coasa, după calitatea oţelului, după preţ, tocmeala, apoi ritualul mesei de sub difuzorul asurzitor, la care se mănâncă mici cu muştar şi se bea, obligatoriu, bere, toate sunt descrise cu lux de amănunte, hiperrealismul colorând scena sadovenian.

Romanul lui Vasile Baghiu se poate citi în mai multe feluri. El poate fi citit şi în tren - sau în avion! – poate fi citit de la orice pagină, doar pentru amuzament, dar poate fi citit şi ca pe o  foarte profundă şi complexă imagine a lumii în care trăim. Realismul lui este un realism magic, un realism care transcende, care  nu striveşte corola de minuni a lumii: este un realism prin excelenţă estetic, adică un realism care ne dezvăluie veşnicia clipei. „Azi, de exemplu – ca să se refere la acest nesfârşit „azi”, în care trăieşte veşnic şi in care se simte ca peştele în apă, în care se întâlneşte bine mersi cu tata, mama, surorile, copiii lui, prietenii, artiştii şi scriitorii, oameni de tot felul de pe stradă, de acum, de dinainte de al Doilea Război Mondial, din timpul războiului şi de după el, de ieri, de azi, de mâine, când este acasă, la Piatra Veche, venit din Elveţia…”(p.217) Vili Barna trăieşte o întâmplare „neplanificată”, cum sunt toate întâmplările vieţii.

Când Vili Barna citeşte, el „nu este nici în străinătate, nici acasă. Este în zbor.”(p.308). De fapt, aşa se termină romanul: „Mai este o oră până la aterizare. Vili ia cartea lui Iris Murdoch din plasa din faţă şi îşi continuă lectura. Zboară şi citeşte. Trăieşte şi citeşte. Este pe un drum bun. Este în aer, iar situaţia asta îi convine de minune.”(p.308).

Este de fapt în „anotimpul etern”, care e viaţa însăşi.

P.S.După un prost obicei al „textualiştilor”, am introdus în textul meu citate din mari scriitori, pe care le poate recunoaşte şi un elev de liceu, fără ghilimelele şi trimiterea de rigoare, dar nu ştiu dacă am făcut bine, căci, Doamne fereşte, pot fi acuzat de plagiat!...

 

Apare in PLUMB, oct, 2012

powered by Doodlekit™ Free Website Builder